CONCURS CREATIE #10

                                                             Teamă şi sânge

                                                                                             N-a fost nimic din ce-a putut să fie,

                                                                                                  Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit...

                                                                                                     N-a fost decât o scurtă nebunie

                                                                                 Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă de cuţit!...

I.Minulescu

           

Leagănul de fier forjat scârţâia domol, un sunet familiar pentru ea. În dimineaţa aceea avusese un somn greu, fără vise şi acum, o durere de cap îi congestiona fiecare muşchi. Stomacul prostesta violent, neglijat de trei zile. Amintirea vagă a unor chifle cu scorţişoară şi miere, abandonată  în subconştient, nu îi producea nici o plăcere. Durerea fizică, foamea şi frigul îi erau mult prea familiare. Orice fel de nevoi umane dispăruseră cu mult timp în urmă.

-Ce crezi, ma chère, nu e o seară încântătoare de Halloween?

Voacea joasă, cu un puternic accent de Lyon, tot timpul ironică şi flegmatică, îi producea Elspethei –căci aşa o chema-, o ciudată fervoare. Câteodată o înspăimântau până în măduva oaselor aceste apariţii neanunţate. Dar această teamă o ţinea în viaţă. Avea nevoie de prezenţa lui în viaţa monotonă pe care o avea.

-E Halloween, Beuharnais?Al câtelea e oare?

             Elspeth îl privi pe cel de lângă ea cu o mină tristă. De fiecare dată când îl întâlnea, o uima apariţia lui eterică. Îmbrăcat tot timpul în negru, cu un pardesiu lung, atârnându-i pe trupul slab şi cu pletele răvăşite, prinse neglijent cu o panglică roşie pe care chiar ea i-o dăruise. Avea o piele palidă, aproape transparentă atunci când era nervos, şi –ca deobicei- fuma o ţigară lungă din care ieşea un fum subţire. Când îl privea în ochi, iar el dorea tot timpul să-l priveşti în ochi, observa aceaşi privire calmă, netulburată, cu o sclipire răutăcioasă de albastru. Când îşi făcea apariţia ca o umbră de nicăieri, era însoţit de o ceaţă densă, demonică, semn că avea o nouă idee. Dar în această seară părea chiar...normal.

-Zece, ma chère, zece. Şi ai făcut multe. Noi am făcut multe. Dar au

trecut deja zece ani de la primul Halloween, nu-i aşa?

-Ai dreptate, Beuharnais, au trecut...

             Lăsă restul propoziţiei să plutească în aer, purtată de vântul dulce de toamnă. Trecuseră ani de când nu se mai gândise la acea zi. Uitase, dorise să uite, acea promisiune. Dar nu mai conta... Totul şi toţi însemnau nimic pentru ea. Doar unicul ei prieten, iubit, părinte, mentor, conta. Pentru el făcea totul şi din cauza lui reuşise să supravieţuiască. Acum ar fi vrut să nu mai plece. Să rămână împreună, făcând ceea ce le place, aşa cum au făcut începând cu acea noapte...

-În trecut-

A deschis surâzâtoare, aproape melancolică, fereastra ce-i dezvăluia lipsită de secrete oraşul plin de viaţă și forfota neîncetată al miilor de suflete agitate, împinse parcă de o grabă neînsemnată, neînţeleasă, dar care totuşi avea puterea de a le face neobosite în încercarea lor de a-şi atinge scopul pe care, cu atâta dăruire căutau să îl îndeplinească zi de zi. Deşi avea doar opt ani, această privelişte o umplea de o stranie mulţumire de sine. Îi plăcea să analizeze totul de aici, de la micuţul geam străveziu al şcolii, la oră de seară, când toţi se întorc acasă.

Femei cu pungi şi coşuri de cumpărături, grăbite să ajungă în bucătăria lor micuţă de la periferia oraşului, bunici gârboviţi de o viaţă plină de greutăţi împreună cu nepoţi nepăsători, care le povestesc ultimele noutăţi de la şcoală, funcţionari trecuţi de prima tinereţe, plini de sudoare, îmbătrâniţi prematur de datoriile la cămătari şi tineri studenţi, mergând cu capul plecat şi mâinile în buzunare, căutând fără folos nişte mărunţiş pentru bar. Elsphet, care rămânea în fiecare vineri seară să facă curat în clasa pustie, îi privea cu superioritate pe oamenii plini de griji dar veseli, binedispuşi de gândul că vor avea parte de două zile fără griji.

Ea nu înţelegea ce îi face pe aceşti oameni banali, care trăiesc o viaţă banală, să fie fericiţi. Citise odată o carte despre fericire şi iubire dar totul i se părea ireal. Ea ura zilele de sâmbăta şi duminică. Acele zile o lipseau de orele petrecute la şcoală şi îi lungeau chinul de a sta acasă. Sprijinită de pervazul ferestrei, cu privirea rătăcită peste zgomotosul Paris, îmbătrânit de vreme şi evenimente, zâmbetul îi dispăru, dându-şi seama că era timpul să plece... Scutură, plină de zel, pentru a zecea oară bureţii. Ar fi dorit să rămână în această linişte dulce pentru totdeauna. Totuşi, e deja târziu, trebuie să plec... îşi zise oftând şi închise fereastra, pregătindu-se să tragă draperiile. Dar o prezenţă o opri. Cineva stătea la capătul străzii, o siluetă nedesluşită din cauza întunericului dar prezentă acolo timp de o secundă şi care o privise. O privire stranie, fixă. Copila clipi, cu o senzaţie ciudată de deja-vu şi se depărtă de geam.

Ce prostie, cred că am început şi eu să cred în poveştile lui Armand despre Halloween. Nu există fantome, există doar oameni răi. Liniştindu-şi astfel imaginaţia plină de poveşti spuse de colegii ei de clasă, ieşi din şcoală şi se amestecă printre parizienii care se mişcau încolo şi încoace. Mergea cu paşi mici, tărăgănaţi, încercând să tragă de timp. Văzută de un trecător, părea un copil oarecare. Aşa şi era. Un corp osos, subţire, cu trăsături obişnuite, neregulate, cu ochi cafenii şi vigilenţi, mai degrabă somnoroşi, înconjurați de niște cearcăne vineții, neobișnuite pentru vârsta ei. Avea păr blond spălăcit şi nepieptănat şi o piele galbenă, bolnăvicoasă. O înfăţişare de copil apatic, cu viaţă grea. Dar nimic deosebit. Aşa erau toţi copii de la periferie. Nişte ciudaţi marginalizaţi şi huiduiţi. Viaţă normală. Copil tipic.

          -Esprit, dacă mergi aşa, te vor călca şi melcii în picioare!

Elspeth se opri şi îl văzu furinşându-se lângă ea pe singurul coleg din clasă care se obosea din când în când să vorbească cu ea. Armand, copilul perfect, preferatul profesorilor şi al celorlalţi elevi, şi cel care, cu o răutate copilărească îi spunea Esprit*, ambiţionându-se să nu îi rostească niciodată numele corect. Copilă zâmbi strâmb, ruşinată de această întâlnire. Spera să nu se întâlnească cu nimeni cunoscut, pentru că de Halloween toţi copii purtau o pelerină neagră şi o pungă de hârtie şi mergeau la colindat, dornici să primească cât mai mult marţipan, eclere însiropate şi acadele acrişoare. Ea nu mergea la colindat. Niciodată. Nici măcar cu vecinii ei de cartier, care oricât de săraci şi  obosiţi de viaţă erau, primeau de la părinţi câte un cearşaf pe post de pelerină şi o pungă. Aşa că toţi copii se plimbau în noaptea asta prin oraş la o vânătoare frenetică de dulciuri. Elspeth, în adâncul inimii ar fi acceptat bucuroasă o invitaţie la colindat, dar fiind prea orgolioasă să o recunoască, se resemna.

                                     -Nu ai plecat acasă, Armand?

Acum mergeau umăr la umăr pe drum, ea trăgându-şi leneş bocancii, iar el ţopăind şi fluierând uşor o melodie de Crăciun. Aşa făcea el. Încă din octombrie, se gândea la Pere Noel şi la buche de Noel-ul făcut de mama lui. Îi răspunse ironic, cu o voce copilărească:

-Esprit, ţi-am mai spus de sute de ori zilele astea. E Halloween!

-Aşa, şi ce dacă e Halloween?

-Păi...mă gândeam să mergem împreună la colindat. Adică,

              nu trebuie să te costumezi, poţi să vii cu mine. Vom primi o

mulţime de dulciuri.

Armand tăcu, reprimându-şi restul gândurilor. Elspeth îl privi crispată, neştiind ce să spună. Între ei se lăsase o tăcere stânjenitoare. Teama de a nu se face de râs o legase pe fată de tăcere şi orgoliu. Nimeni nu ştia ce se întâmpla de fapt, pentru că tot timpul prefera să spună minciuni dureroase, care îi apăsau sufletul şi care o îndepărta de ceilalţi. Într-un târziu, zise cu o voce joasă, şoptită:

-Păi, nu pot veni. Mama...Mama are nevoie de mine în seara asta. Şi

nici nu îmi plac prea mult dulciurile alea.

-Înţeleg...Nu-i nimic, oricum, dacă mergeam cu un Esprit ca tine,

nu mai primeam nimic.

Băiatul rămase pe loc, încurcat de răspuns, şi evident dezamăgit. La cei zece ani pe care îi avea, era un băieţel micuţ, cu o înfăţişare delicată, ca de păpuşă şi păr ciocolatiu ondulat şi frumos aşezat. Fusese tot timpul răsfăţat de părinţii lui, oameni cu stare şi reputaţie, devenind rapid un exemplu pentru toţi. Se obişnuise să pară răutăcios cu colegii inferiori lui, dar de Esprit îi plăcea. Era o fată tăcută, timidă şi dintr-un motiv necunoscut, îi făcea plăcere să se afle în prezenţa ei. Deprins cu răspunsurile favorabile, explicaţia fetei îl jignea adânc. Un gând lăuntric îl cuprinse. Până la urmă, ce îmi pasă mie de o sărăntoacă?! Se resuci pe călcâie, fără să adreseze vreo formulă de încheiere şi dispăru în marea de oameni.

Elspeth închiţi în sec, cuprinsă de un sentiment sfâşietor. Îi părea rău că nu acceptase şi acum îşi ura reţinerile şi temerile. Continuă drumul într-o singurătate desăvârşită şi până ajunse la căsuţa dărăpănată de la marginea oraşului, se gândi doar la ocazia pierdută. Intră pe poarta vopsită într-un verde nedefinit, fără să privească mizeria din jur sau să simtă mirosul stătut de gunoi care răzbătea din canalul de peste drum. Intră în casă prin fereastra mică de lângă bucătărie şi se furişă neauzită în camera ei, care era de fapt un fel de debara, depozit, beci şi dormitor. Singurele obiecte care o făcea să se simtă în siguranţă, erau patul micuţ cu aşternuturi îngălbenite, un dulap folosit pentru haine şi cărţi şi o noptieră care ţinea loc de birou. Restul spaţiului era ocupat de cutii de carton, sticle goale de bere, borcane, câteva dulapuri pline de vase ieftine, nişte dantelă decolorată, capace, cărţi poştale, facturi vechi, nasturi şi cârpe.

Cu câteva astfel de cârpe, nasturi şi o panglică îi făcuse mama ei, acum un an, o păpuşă. Nu îi plăcea în mod deosebit îmfăţişarea păpuşii. Dar o iubea din tot sufletul, pentru că era făcută de mama ei, în unul din rarele momente în care fusese sănătoasă. Mama ei era, de când o născuse pe ea, mai tot timpul bolnavă şi căzută la pat. Această păpuşă, căreia nu îndrăznise să îi dea un nume, era cel mai drag lucru pe care îl avea. Nu se juca cu ea. Nu cuteza să o strice. Dar o privea cu înflăcărare în fiecare seară, iar când urletele stridente răzbăteau până la ea, exact ca acum, o strângea în braţe.  Se  temea de serirele de vineri, pentru că tatăl ei venea tot timpul mai beat şi mai violent ca deobicei. Cu timpul, mirosul înţepător de alcool emanat de el, devenea mai puternic, împrăştiind teroare în viaţa ei. La fel şi transformare lui monstruasă o înfiora tot mai tare.

Cu un sunet înnăbuşit, uşa camerei se lovi de perete iar în prag apăru el. Părea de-a dreptul furios, cu ochii mici, tulburi de băutură şi corpul imens, hidos, care se legăna. În mână ţinea un cuţit de bucătărie, iar cu cealaltă o târa de păr pe femeia care-i era soţie şi care plângea încetişor, neputincioasă şi speriată de ieşirile soţului.

-Care va să zic’, ai venit acasă?! Pe unde dracu ai venit,

animal sălbatic ce eşti?! Mă-ta mi-a spus că pentru tin’ a făcu’ rahatu’ ăsta

de pulover! Da’ ce crede ea, că eu am bani să dau pe toat’

merdrele tale de mucoasă?!

Urla, bâlbâindu-se şi scuipând salivă. Aruncă pe jos un jerseu frumos, roşu, care părea din mătase. Era ciopârţit şi cu mânecile tăiate. Elspeth se cutremură, cu privirea ţintă pe pulover. Seara de Halloween. Ziua următoare avea să împlinească opt ani. Anul trecut, în dimineaţa de după Halloween mama ei îi strecurase în mare taină în cameră păpuşa şi un bol cu budincă de ou. Lacrimi arzătoare îi loveau violent obrazul aspru. Nici ea nu ştia de ce plânge. De frustrare? Neputinţă? Furie? Privea în continuare jerseul, jerseul ei, muncit de mama, distrus de monstru şi în suflet i se aprinse o flacără lăuntrică. Strânse cu mai multă putere păpuşa şi se ghemui instictiv într-un colţ, văzându-l cum se apropie cu paşi mari de pat.

Îi dăduse drumul mamei şi acum se năpustise asupra ei, cu lovituri consecutive. Pumni şi picioare în stomac, coloană, în faţă, unde apuca. Apoi o dădea cu capul de perete, până când  leşina iar mama se arunca deasupra ei, cu lacrimi amare. Atunci  reîncepea cu amândouă. Le lovea cu o sălbăticie nestăpânită, fără să înţeleagă nici el motivul. Fiind din totdeuna un ţăran prost crescut, venit în capitală din dorinţa de avere, se afundase tot mai mult în mizerie şi rachiu, scârbit de pacostea pe care o găsea acasă şi de progenitura ei, pe care nu o considerase niciodată fiica lui. Curva aia îl înşelase, ştia prea bine, iar hibridul ăsta urât îi întuneca gândirea. Aşa că, enervat de datoriile şi încăierările de la bar, se răzbuna acasă.

Copila tăcea, neîndrăznind să se revolte. Tăcea şi îndura ca un miel oropsit. De câte ori era bătută, se gândea la acel verset pe care il citise mama de mult: Adu-Ţi aminte, că viaţa mea-i suflare, că tot ce-i bun rămas-a înapoi de ochiul meu**... Resemnare. Asta simţea, deşi nu îşi dădea seama. Ploaia de lovituri brutale se opri din senin şi ea îndrăzni să privească printe sângele vâscos care îi curgea din nas şi tâmplă. Scena din secunda următoare o paraliză. Tatăl ei, nereuşind să îşi potolească furia îi distrusese cu acel cuţit blestemat preţioasa păpuşă şi plecă.

O ciopârţise. O distruse. O omorâse. Inima fetei era la fel. Ciopârţită. Distrusă. Omorâtă. Pentru totdeauna. Îşi privi mama. Lacrimile i se uscaseră iar gâtlejul o arde. Mama ei se ridică cu greu de la podea. Era o femeie sensibilă, slăbănoagă şi uscată ca un pai. Urâtă, cu păr blond cleios şi ochi calzi. Aproape fără dinţi iar cei care îi mai avea, erau gâlbejiţi. Fusese cândva o fecioară pură, frumoasă şi iubită de toţi. Ştia prea bine Elspeth. Văzuse pe furiş atâtea poze. Ca un ghiocel firav şi naiv, se îndrăgostise şi se ofilise, pierzându-şi puritatea. Doar sufletul îi mai rămăsese. Un suflet bun şi molcom, plin de iubire şi tristeţe pentru copilaşul ei. Neputinţa o oprea să îşi salveze fata. Neştiinţa o ţinea încătuşată. Lanţurile cu care era priponită de monstru îi măcinau gândurile şi îi scurtau zilele ei şi fiicei sale. Totuşi, ea nu vedea nimic din toate astea. Nu, doar fata ei le vedea limpezi şi clare dar nu îndrăznea să le spună.

                                        -Am făcut nişte budincă cu ou, micuţo. Vrei să îţi dea mama

              acum cât e proaspătă? Nu ştiu dacă va mai fi şi mâine... Acum a adormit dar

                          poate să se trezească şi să vadă unde am ascuns-o. Ştii că

                                                    lui tati nu-i plac aniversările...

            Se forţa să zâmbească şi vocea ei răguşită, de bolnavă, făcea eforturi să fie caldă. Însă spasmele şi tusea loviră din nou, neîndurătoare. Elspeth o mângâie stânjenită şi îi aşeză mai bine puloverul pe umerii tremurători.

-Lasă, mami, lasă. Nu mi-e foame, am mâncat la şcoală. Mai bine

te duci să mănânci tu ceva.

            Reuşea să mintă cu uşurinţă şi deşi nu mâncase de seara trecută, nu vroia să îşi vadă mama neglijată şi îngrijorată pentru ea. Sesiunea de bătăi se terminase în această seară. Tatăl ei va dormi pe fotoliu, sforăind zgomotos, până mâine la amiază. După ce mama ei ieşi din cameră, răsuflă uşurată şi rămase cu privirea pierdută la păpuşă. Sau la ce mai rămăsese din ea. Panglica roşie cu care fusese prinsă era nevătămată. O lua în mâini şi rămase aşa, pe podea, lipsită de gânduri.

-Dar văd că ştii bine să te prefaci îndurerată.

Vocea apărută din senin nu o uimi. Îşi întoarse capul, cu o stăpânire de sine aproape

inumană şi privi siluetă sprijinită de fereastră. Tot timpul i se părea că vede o siluetă neagră, ascunsă după colţuri. Chiar şi de la fereastra şcolii văzuse aceaşi nălucă dar până acum nu mai vorbise. Pur şi simplu o ignorase. Şi acum era chiar acolo, privind-o, zâmbind ironic. Mijindu-şi ochii, observă că nu e doar o părere sau o halucinaţie. Cineva, ceva, chiar se sprijinea de fereastra ei şi treptat, o cuprinse frica, tremurând. Un străin la ea în cameră. Cu toate că era întuneric, lumina slabă a lunii care pâlpâia slab îi dădea ocazia să îl vadă mai bine. Un palton negru, ochi de un albastru sinistru, păr lung, piele ca de mort şi mai înalt decât orice bărbat pe care îl cunoştea ea. Părea tânăr. Tânăr şi de o frumuseţe înspăimântătoare. Fuma o ţigară, care emana un fum alburiu. Era înconjurat de ceaţă. Ceaţă neagră. Sau era roşiatică? Încetase să mai tremure şi părea chiar că nu mai respiră. Nu ştia ce să facă. Să vorbească? Să ţipe? Nu putea. Ceva, undeva, în adâncul inimii ei o oprea. Părea că era apariţia pe care o aşteptase toată viaţa.

-Cine eşti?

            Atât reuşi să spună. El nu făcea nicio mişcare. Ea nu îl scăpa din ochi. El o privea sfidător, nevoalat. Acum indiferenţa zâmbetului se transformase într-unul slab, prietenesc. O contempla calm, cu mâinile aşezate elegant în buzunare.

-Eu sunt Beuharnais.

            Un răspuns simplu, fără alte explicaţii. Elspeth îşi simţi sudoare prelingându-se pe tâmple.

-Ce faci aici?

            O altă întrebare. Acum fata îl privea fără ocolişuri, neîndrăznind să se ridice de pe podea. Străinul nu părea să aibe vreo dorinţă de-a se îndepărta de fereastră. După un răstimp de timp, care ei îi păruse o veşnicie, acesta răspunse:

-Eu sunt Beuharnais. Am fost tot timpul aici, cu tine. Ştii şi tu

asta. Eu am fost tot timpul...prieten cu tine.Noi suntem

prieteni.

-Eşti o...un...

-Mort.

            Elspeth se înfioră. Se încăpăţânase să nu creadă în fantome. Dar tot timpul avea strania senzaţie a unei prezenţe în viaţa ei. O prezenţă care îi influenţa gândurile din umbră. Dar iată-l acum, în această seară, aici. Prezent.

-Ştii că tot timpul te-am privit din umbră şi ştiu totul. Dar

sincer, ma chère, te minţi cam mult. Nu vrei

să terminăm odată cu asta?

-Cum...?

-Te pot ajuta dacă vrei. Şi vrei să te ajut, nu-i aşa?

           

            Copilul aprobă în tăcere. Beuharnais zâmbi maliţios. Sosise timpul. Se apropie de micuţa Elspeth şi se aşeză lângă ea. Îi făcu semn cu mâna către cuţitul care strălucea lugubru pe jos, uitat de tatăl ei. Ea îl ridică şi îl privi cu teamă dar hotărâtă. Se săturase de mult de viaţă. Dar evenimentele din această seară erau crema de pe tartă. Distrusese păpuşa, pe care o iubise nemărginit. Ciudat, însă, nu se gândea la suferinţele bătăilor îndurate de ea şi de mama ei. Furia creştea, uimind-o chiar şi pe ea. Frustrarea şi sentimentele înnăbuşite atâta timp ieşeau la suprafaţă. Fuseseră tot timpul acolo, probabil aşteptându-l pe el.

Sufletul ei damnat suportase destule. Ieşi din cameră, cu paşi neauziţi. Beuharnais îi explica în şoaptă tot ce avea de făcut. Fetiţa s-a îndreptat în spate şi a intrat în camera de unde se auzeau sforăiturile. În faţa ei se întindea un peisaj familiar. O cameră mică, obscură, un amalgam de mirosuri respingătoare: mucegai, transpiraţie, rachiu, urină şi fum de ţigară. Cu panglica roşie într-o mână şi cuţitul în cealaltă se apropie încet dar sigur. Privirea-i era pierdută. Pupilele îi erau dilatate iar maroniul irisului părea roşiatic. Era ca într-o transă, glasul lui Beuharnais răsunându-i în timpane. Uşor, ma chère, cu răbdare. Răbdarea şi sângele rece sunt cheia. Aşa, fără emoţie, îl apeşi fix în locul ăla, apoi rapid, neîndurător îl înfingi adâng.

Elspeth îl ascultă întocmai. Un copil de opt ani nu ar fi avut puterea să lovea cu atâta putere şi sălbăticie cum făcuse ea. Dar ea îl avea pe Beuharnais. Sângele ţâşni violent, împroşcând-o. Cu o lovitură preciză, în inimă, îşi ucise tatăl, în linişte. Corpul lui căzu inert, rostogolindu-se pe podea, cu ochii închişi şi gura schimonosită de durere. Nici măcar nu realizaze ce i s-a întâmplat. Murise în beţia lui, luând cu el şi durerea.

Cel puţin aşa crezuse fetiţa. Naivă, cu adevărat fericită de izbânda ei, sărise fericită în braţele mamei. Aceasta privise terifiată din pragul uşii cum copilul pe care îl crescuse scoate cuţitul plin de sânge din soţul ei. Vedea corpul mortului din care ţâşnea tot mai mult sânge. O vedea pe copilă, cu un zâmbet sadic şi o auzi spunând:

-Gata mami, vezi ce am făcut? Acum nu o să ne mai supere. Nu-i aşa, Beuharnais?

Fata ei privi spre fotoliu, ca şi cum cineva ar fi fost acolo.  Zâmbea în continuare, plină de entuziasm. Femeia se îngrozi. Copilul ei! Propriul ei copil înnebunise! Vorbea singură, îşi ucisese tatăl şi nu avea niciun resentiment. Toate bătăile alea nenorocite îi înnebuniseră copilul! Femeie înncepu să plângă, zguduită de durere şi se feri cu groază de atingerea Elsphetei, care parcă o ardea pe interior. Fata o privi nedumerită. De ce se mai teme acum mama?

-Beuharnais, am greşit cu ceva?

-Oh, cu nimic, ma chère, cu nimic. Aşa se întâmplă tot timpul. Fiinţele inferioare

nouă nu ne înţeleg.

-Şi acum ce facem?

-Te voi învăţa cum să îi curmi suferinţa şi să o scoţi din viaţa asta nefolositoare.

Dar trebuie să fii atentă.

-Bine, Beuharnais, cum spui tu.

-Înapoi în prezent-

            Acum că îşi amintea acea seară, rememora totul. Cum îşi ucisese şi mama, cu atenţie, aşa încât să pară o sinucidere. Aşa o învăţase Beuharnais. Apoi poliţia, agitaţia, întrebările insistente şi sâcâitoare, privirile compătimitoare pe care i le aruncau toţi. Cel mai mult ura mila şi ar fi vrut să îi omoare pe toţi. Dar Beuharnais o învăţa să se stăpânească şi să se arate îndurerată în faţa lor. Nu trebuia să bănuiască nimeni nimic. Avea avantajul vârstei, al naivităţii de pe chip, al ochilor mari şi speriaţi şi aşa trebuia să rămână pentru ceilalţi.

            Apoi îşi petrecuse toată viaţa în centre şi orfelinate şi pe la şcoli din cele mai ciudate şi lăuntrice oraşe. Beuharnais era tot timpul cu ea. O însoţea peste tot şi fiind o fire nobilă şi educată, o învăţa multe. La orfelinate ucidea ocazional câte un copil care o irita, cu o lovitură precisă în inimă. De două ori omorâse nişte îngrijitori. Oameni mizerabili, care profitaseră de fecioria ei şi care pe Beuharnais îl înfuriaseră cu adevărat, hotărând să îi ucidă cu sălbăticie.  Se estompase de timpuriu orice fel de sentiment uman iar de atunci, oamenii şi simplele lor atingeri o îngreţoşau. Doar dulcea beţie şi fiorul de plăcere resimţite atunci când înfingea cuţitul în inimile victimelor o  mai scotea din toropeala zilnică.

  La cincisprezece ani se mutase cu o bătrână îngrijitoare. Nu o iubea dar acea babă mioapă dorea un sprijin iar ei şi lui Beuharnais le convenea un cămin confortabil. Bătrâna mioapă era de o răutate înnăscută, o avară acră şi zgomotoasă iar Elspethei îi amintea prea mult de prima victimă. În una din călătoriile pe care le făcea bătrâna şi în care nu o lua niciodată pe Elspeth, aceasta o urmări. Împreună cu mentorul ei, o urmase  şi o ucise în toaleta unui muzeu. Plecase apoi cu primul tren şi aşteptase vestea poliţiştilor, care nu o suspectaseră niciodată.

Elspeth, antrenată, jucă perfect rolul îndureratei. Autorităţile o compătimeau iar bătrâna neavând alţi moştenitori, îi lăsase ei totul. O avere măricică şi liniştea dulce pe care o râvnise atât de mult. Încă de la opt ani, fata obişnuise să ucidă în acelaşi fel iar poliţia tremura de încordare la fiecare nouă crimă. Nu reuşeau niciodată să găsească o probă care să îi ducă pe urmele criminalului în serie. Ucidea cu sânge rece, direct în inimă, cu un cuţit obişnuit şi lăsând arma crimei lângă victimă. Fără probe. Fără urme. Îngrijit. Cu precizie chirurgicală. Acesta era raportul scurt făcut de poliţie. Toţi îl numeau Espritul, pentru că era ca o fantomă, ca un spirit, dispărând în negura nopţii. Nimeni nu făcuse vreodată legătura cu acest criminal feroce şi  întâmplare acea oribilă de Halloween, când aparent, o femeie înnebunită de bătăi, îşi ucisese soţul şi apoi se sinucise.

Beuharnais se mândrea cu mica lui discipolă de câte ori citea ziarul. Şi el fusese un criminal la fel de cunoscut şi perspicace. Nu se săturase niciodată de sânge şi de teama din ochii victimelor. Găsise în Elspeth tot ce fusese el. O fiinţă pierdută, căruia îi dăruia lumină, cunoaştere, satisfacere, cu un preţ bineînţeles. El ura criminalii care se lăsau prinşi şi nimeni nu ucidea prea mult fără să facă greşeli. Ei nu făcuseră până acum greşeli şi se distraseră unul în compania celuilalt timp de zece ani.

-Gata, asta a fost, ma chère, ştii cu ce condiţie te-am ajutat până acum?

-Da, Beuharnais, ştiu. Până la urmă orice criminal este şi el ucis,

nu-i aşa?

            Glasul ei aspru răsuna în tăcerea nopţii. Leagănul se oprise din scârţâit. Totul era doar o tăcere. Fata îi privi panglica din păr. Oftă. Fericirea era pentru sufletele pline. Ea era unul gol. O bucată de carne, organe şi molecule topite împreună, doar atât. Nu-i era frică de moarte. O singură întrebare îi chinuia existenţa. Trebuia să ştie, apoi să plece.

-Ne vom mai vedea vreodată, Beuharnais?

            Beuharnais se apropie de ea, privind-o pentru prima dată cu duioşie, drăgăstos, la fel cum un tânăr îndrăgostit îşi priveşte iubita. Îşi desfăcută panglica roşie din păr şi se lăsă cu delicateţe pe umerii ei, mirosindu-i cu egoism părul. Îi  plăcea teama din ochii victimelor şi cuţite însângerate cu acel lichid care dăruia viaţa şi moartea. Dar ea nu era oricine, merita ceva măreţ. Îi şopti la ureche, cu o voce topită:

-Vom fi împreună la fiecare Halloween. Pentru totdeauna.

Astea au fost ultimele cuvinte auzite de Elspeth Marjeux.

Apoi totul a fost întuneric.

Abis al timpului şi spaţiului.

Fără trup, fără suflet, fără simţăminte.

Dulce şi eternă linişte.

Adio.

-1 noiembrie 2011-

Grupul zgomotos de studenţi mahmuri se plimba prin parcul pustiu. Soarele răsărise nepăsător, aducând o nouă zi călduţă de toamnă. Toţi se legănau, abia ţinându-se pe picioare, după o noapte de Halloween de pomină. Se apropiară de părculeţul copiilor, cu leagăne şi topogane vechi şi nevopsite. Unul din petrecăreţi, un tânăr frumos, cu păr lung şi ondulat, care părea mai treaz decât ceilalţi se opri.

-Hei, Armandito! Haide frate, ce stai?

Tânărul nu îl auzi. Observase ceva lângă balansoar. Se îndreptă în direcţia aceea, urmat de restul grupului vesel. Cu cât se apropia, cu atât devea tot mai confuz. Apoi deveni şocat. Oripilat. Înspăimântat. Deşi creierul lui aburit de alcool procesa mai greu, îşi dădea seama cu claritate ce vede. Pe un leagăn de două persoane, stătea, sprijinit ş inert, un corp firav de fată.

-O fi adormit aici? îşi dădu cu părerea unul dintre studenţi,

privind plictisit.

                        Armand  atinse corpul şi se depărtă şocat. Era exact aşa cum crezuse el. Moartă. Acum observa o dungă cavernoasă, vineţie, pe gâtul ei şi o panglică roşie atârnată pe jos. Părul acela blond şi răvăşit îi aducea vag aminte de cineva. De cine oare? Nu îşi putea da seama. Se uită încă o dată la moartă. Cu ochii mari, lăptoşi, deschişi, părea că priveşte cu jind pe cineva. Buzele delicate îi erau împreunate într-un surâs firav, satisfăcut. De îndrăgostită. Doamne, Dumnezeule, cum a omorât-o!

Corpul chircit în leagăn şi vineţiu fu apoi abandonatat până la sosirea poliţiei. Poliţia constatase decesul ca fiind o sugrumare teribilă şi omorâtă cel mai propabil în jurul miezului nopţii. Victima nu opusese rezistenţă. Tânăra moartă nu a fost identificată niciodată de numeni. Corpul putrezise câteva luni în crematoriu, neridicat de rude. Apoi fusese ars, descompus în cenuşă.

Pentru totdeauna.

    -1 noiembrie 2012, ziarul comunal din Paris-

                <<Încă un an a trecut, încă un Halloween s-a dus. Liniştea s-a depus ca un nor de praf peste Paris. Criminalul care a oripilat Franţa, Espritul neîndurător s-a ascuns. A dispărut în noapte pentru totdeauna. Un an a trecut de când acest maniac nu a mai comis nicio crimă. Oamenii răsuflă uşuraţi. S-a terminat!

            Acum, poveşti şi reportaje despre Halloween: Un grup de copii plecaţi la colindat din casă în casă povestesc înspăimântaţi că au văzut fantome în parcul Champ Marc: Serios, aşa a fost! Ne-am oprit la o băncuţă de lângă leagăne şi am văzut două umbre negre, care se dădeau pe leagăn şi râdeau! A fost oribil! Pentru că după două secunde au dispărut! Au dispărut ca şi cum n-ar fi fost niciodată!, povesteşte unul din copii. Ei bine, probabil aşa să fie. Se spune că spiritele ies la suprafaţă de Halloween pentru a se bucura de un an de rele.

            Atât despre ştirile macabre, ne întoarcem la reţetele de sărbători şi vorbim cu un nutriţionist care promite doamnelor siluete de viespe!>>

           

*Elspeth se pronunţă fonetic asemănător cu Esprit, care înseamnă în franceză spirit. O glumă nevinovată de copil.

**Din Vechiul Testament, din Cartea lui Iov, capitolul şapte, versetul şapte.